O dragoste a doi, purtată-n patru

Capitolul 7

Cu trupul acasă, inima în depărtare și cu capul în nori

Odată ajunsă acasă nu mi-a fost ușor deloc. Timp de două săptămâni nu am ieșit din casă deloc. Trebuia să îmi treacă vânătăile ca să pot ieși în lume. Spre surprinderea mea, a doua zi după ce am ajuns acasă Andrei a bătut la ușă căutându-mă.

– Andrei băiatul care v-a pupat pe obraz la plecare? Cel care v-a spus că ar vrea să vă vedeți după ce vă întoarceți?

– Exact Maria! Chiar acel Andrei. Însă mama i-a spus că nu

Aproape ca aerul pe care îl respir…

Nu pot pretinde să îți înțeleg durerea. Nu aș îndrăzni. Vreau doar să ști că sunt aici, sunt real. Nu sunt doar o minciună scormonită din visele tale. Spune-mi ce vrei sau nu-mi spune nimic. Voi fi aici când mă vei vrea. Sunt aici să te ascult să îți întind mâna. Te voi ajuta să te ridici atunci când vei fi pregătită. Te voi ajuta din toate puterile sau voi murii încercând. Întinde-mi mâna să te pot prinde, nu ezita. Voi fi aici mereu, aici pentru tine, la rău sau la bine. Umeri-mi sunt slabi, dar poți plânge pe ei. Totul se schimba, noi ne schimbăm.

Într-un val de mister nimic nu e imposibil…

Zilele mele se adăpostesc în închisoarea sufletul meu, îmi săvârșesc crima neînțeleasă. Profund absent în melancolia de pe frontul de luptă al unui război ce a făcut ravagii, dar din care doar unul din doi și-a rupt inima în bucăți ce au format un puzzle.
Am pus prea mult accent pe vorbele absurde care au creat un întreg mister asupra identității unui om.
Fără îndoială am crezut că în spatele unui chip frumos se ascund imperfecțiunile unei iubiri perfecte. Începutul unei trăiri ce avea să-și găsească sfârșitul într-un abis.
Prin absurd vei găsi o prăpastie abruptă în căutarea fericirii care te va înseamna să te aventurezi în explorarea sa pentru a întâlni greutățile unei