Am uitat să zâmbim. Am uitat să iubim. Am uitat să fim oameni.

Câteva amintiri încă îmi mai licăresc prin gânduri din timpuri când mintea mă purta spre acel eden al șoaptelor nespuse. De pe vremea când zâmbetul ochilor îmi ardea necontenit.

Erau vremuri ce urma să apună fără ca cineva să aibă vreo putere să îi stea în cale…să le oprească.

Ne-am înfruptat inconștienți dintr-un fruct al plăcerii nemărginite, înainte ca acesta să fie copt. Nu l-am lăsat să se maturizeze sau să își dea rodul, deoarece sentimentele începutului nevinovat ne împingea spre plăcere, dar nu ne umplea, nu ne satura foamea plăcerilor într-o lume fără sentiment.

Atingeri fără furnicături, sărutări fără sentiment și dragoste fără iubire.

Carcase goale ce poartă doar pofta păcătoasă care ne împinge spre durere.

Nu ne găsim alinarea în bratele reci ale celui de lângă noi, deoarece niciodată nu ne putem obișnui să trăim în prezent. Stăm cu trupul în nemulțumirea prezentului, doar ca să visăm cu ochii deschiși la toate lucrurile ce sperăm că ne vor umple golul veșnic al izvorului nemulțumirii.

Ne ascundem tristețea în spatele unui zâmbet frumos construit, doar că poate, poate ceilalți nu vor citi jăratica amărăciune din ochi, din noi.

Zâmbim fals, zâmbim și atât. Înăuntru nostru acel zâmbet de tapet nu mai pune demult nimic în mișcare. Nimic mai mult decât câteva semne de întrebare despre mediul și persoanele din jurul nostru. De ce trebuie să zâmbesc doar pentru că trebuie, aici, acum?

Am uitat să zâmbim. Am uitat să iubim. Am uitat să fim oameni.

Nu ne mai permitem să simțim nimic. Nu ne mai putem permite să fim răniți din frica pentru oamenii fără suflet ce ne-au rănit odinioară. Alergam atât de departe de sentiment, încât uităm să ne mai privim din când în când în oglindă pentru a vedea că și noi la rândul nostru devenim tot acei oameni fără suflet de care fugim. Simple carcase care poartă în sinea lor un suflet muribund pe care am uitat să îl mai hrănim din copilărie. Acele momente când știam ce înseamnă să zâmbim, să visăm, să iubim. Acele momente când zâmbetul, râsul în chicoteli era singura noastră preocupare. Acele scurte momente când cu ochii larg deschiși eram eroi în propria noastră lume de poveste.

Acum suntem simpli muritori în lumea pe care ne-o crează cei din jurul nostru pentru că noi neputincioși acceptăm. Am uitat să mai trăim în lumea noastră în momentul în care am ales să ne rătăcim în lumea lor.

Nu am uitat să iubim. Am uitat cum e să iubești. Insă am creat un crez din frica pentru acest sentiment neprielnic într-o lume a ororilor, a gândurilor meschine.

Mai bine trăim într-o lume plină de singurătate, decât să trăim câteva secunde cât o viață.

Acel gol se adâncește și se consumă conștient. Știm în ce ne afundăm. Prevedem ce se va întâmpla. Vedem cu proprii ochi ororile ce ni se așează la picioare, însă totul ne este la îndemână. Tot ce se întâmplă acceptăm printr-o conștientizare a bucății de cașcaval care duce la moarte șoarecele în capcana. Totul ne e prielnic, căci totul, pur și simplu, se întâmplă.

Nu trebuie să muncim. Nu trebuie să riscăm, Nu trebuie să suferim. Nu trebuie să mișcăm nici măcar un deget.

Suntem fericiți în tristețea noastră pentru că nu trebuie să facem nimic ca aceasta să ni se întâmple.

Reclame

2 gânduri despre „Am uitat să zâmbim. Am uitat să iubim. Am uitat să fim oameni.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.