O dragoste a doi, purtată-n patru

Capitolul 7

Cu trupul acasă, inima în depărtare și cu capul în nori

Odată ajunsă acasă nu mi-a fost ușor deloc. Timp de două săptămâni nu am ieșit din casă deloc. Trebuia să îmi treacă vânătăile ca să pot ieși în lume. Spre surprinderea mea, a doua zi după ce am ajuns acasă Andrei a bătut la ușă căutându-mă.

– Andrei băiatul care v-a pupat pe obraz la plecare? Cel care v-a spus că ar vrea să vă vedeți după ce vă întoarceți?

– Exact Maria! Chiar acel Andrei. Însă mama i-a spus că nu mă poate vedea și că nu pot ieși din casă deoarece mă simt foarte rău.

– Păi de ce mințea mama dumneavoastră?

– Era spre binele meu și nu cred că mințea, chiar mă simțeam rău. Pe deasupra nu voiam să mă vadă nimeni în halul în care arătam. Spre distracția mea, Andrei, m-a căutat de câteva ori în cele două săptămâni, dar mama i-a oferit de fiecare dată același răspuns.

– Și ce ați făcut cât timp ați stat în casă? Nu v-a fost greu? Nu v-ați plictisit?

– Greu de ce? Fizic nu făceam nimic, dar sufletul…sufletul și inima nu mă lăsau să dorm, să am un moment de liniște. Aveam impresia că doar corpul a venit cu mine acasă. Inima a rămas la Ștefan, iar sufletul îmi ținea gândurile prizoniere într-o lume făcută după bunul său plac. Visam cu ochii deschiși, iar când îi închideam era și mai rău. Simțeam mângâierile, săruturile. Când închideam ochii eram de fiecare dată blocată în același vis care se repeta la nesfârșit. Eram blocată pe aceeași bancă din fața căminului cu el.

– Păi nu v-a scris? Parcă așa vă promisese!

– Ba mi-a scris și încă de câte ori, dar scrisorile nu veneau așa de repede ca și mesajele de pe telefon din ziua de astăzi. Dura și două, chiar trei săptămâni ca să primești o scrisoare sau telegramă.

– Și când ați primit prima scrisoare?

– Când aproape îmi pierdusem orice speranță de a o mai primi. Am avut ceva certuri cu propria persoană. Așteptând în fiecare zi venirea poștașului îmi făcea doar rău. În fiecare zi, parcă, ceva din mine era tot mai trist. Mă durea inima de atâta așteptare. La un moment dat chiar mă consideram o proastă, că mai speram ca aceea scrisoare sa mai vină vreodată. Am fost doar o iubire de o vară pentru un om care îmi dăduse aripi când eu nu eram pregătită nici măcar să alerg pe acest pământ.

Îi aduceam gânduri rele din când în când. Chiar mă credeam o bătaie de joc a unui om care dorea să își demonstreze ceva sau cuiva și culmea reușise. Mă adusese în punctul în care să îl iubesc. Să îl iubesc ca o proastă. Mă făcuse să am dubii în propria persoană, propriile crezuri, propriile sentimente și vise.

– Dar a venit până la urmă aceea scrisoare…nu!

– A venit, ți-am spus ca a venit. După cele două săptămâni am ieșit din casă, să mă joc și eu cu restul copiilor. Vacanța era aproape pe sfârșite, așa că trebuia să mă bucur și eu de ultimele zile pe cât mai puteam. În momentul acele Andrei a venit l-a mine pe de-ascuns și m-a pupat pe obraz. M-am întors supărată și l-am zărit.

– „Ei! Ce ești așa de supărată? A fost doar o pupă pe obraz! Când ți-am dat-o pe prima ai zâmbit. Unde este acel zâmbet?”

– „Știi că nu îi frumos să sperii lumea?”

– „Nu am vrut să te sperii. Îmi cer scuze!? Dar totuși zâmbetul ăla după care am așteptat aproape o vară unde este?”

Am început să zâmbesc incontrolabil așa dintr-o dată fără ca nici măcar eu să știu de ce.

– Andrei chiar vă plăcea. Pe el de nu l-ați pupat. Parcă și pe el îl plăceați?

– Andrei doar primea ceva ce nu îi era adresat neapărat lui. Mă comportam cu el ca și cum Ștefan mi-ar sta în față sau cel puțin așa cred că m-aș fi comportat. Nu mai aveam încredere, aparent, în bărbați și nu eram la vârsta la care să fac diferența. Eram rănită și credeam că toată lumea va face la fel.

– Dar nu e frumos să îi bagi pe toți în aceeași oală. Nu trebuie să ne spălăm rufele murdare în capul tuturor.

– Era bine dacă te întorceai în timp și să-mi fi dat sfatul acela atunci…spun eu răzând. Dar oricum nu cred că te băgam în seamă. La cât eram de supărată, nu cred că îmi păsa.

Eram mai furioasă de faptul că oricât de supărată aș fi putut fi pe Ștefan doar la el mă puteam gândii. Oricât de mult vroiam să îl uit, în fiecare zi când îl vedeam pe poștaș tot ce puteam face era să sper, în continuare, că îmi va aduce vreo veste de la el.

Eram o fetișcană prostuță!

 

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.