O dragoste a doi, purtată-n patru

Capitolul 5

O noua zi

povestea continuă

img_4530

Toată ziua am fost întoarsă pe dos. Dacă până acum nu vroiam sau nu puteam să scot două cuvinte pe gură despre trecutul meu, fără să îmi apese sufletul, acum simt constant o greutate asupra lui pe care abia aștept să o descarc. Foile acelea scrise par a-mi lua toată greutatea trecutului odată ce sunt prinse în capcana cernelii. Acel stilou se lupta cu demonii mei ca și o spadă fermecată și îi prinde în lanțuri, ținându-i departe de mine capturați în temnița foii.

Dar de ce nu mai vin odată? E deja ora 12:00! Când o să apară oare? Nici pe Onix nu l-am scos la plimbare. Trebuie să fac și cumpărături? Ele cred că o să stau toată ziua în casa să le aștept că poate o să apară?

#Coic-ciuc#

– Cine e?

– Eu sunt, tanti Mara! Era ușa de jos deschisă, așa că am urcat direct, fără să mai sun la interfon.

– Intră, e deschis! Unde e bună-ta?

– A plecat și am venit eu singură, că mi-a spus că, dacă tot sunt fată mare, știu să vin și singură. Însă, sincer, cam hoinăresc de vreo ora pe străzi…că am cam uitat drumul. Tot timpul mă pierd în spațiu…spuse Maria râzând.

– Dacă tot ai venit să știi că trebuie să coborâm să îl plimbam pe Onyx și să facem ceva cumpărături. Îți este foame sau mâncăm când ne întoarcem?

– Am mâncat! răspunse Maria precipitată…

– Bine hai că mă încalț și pornim!

– Stai să îmi iau caietul.

– Lasă-l, că doar nu o să scrii pe drum și nu o să te uiți pe unde umbli! Poate cazi și nu mai atât îmi mai trebuie să intru în gura lu’ bună-ta.

– Lasă că mă descurc, doar ți-am spus că sunt fată mare. Nu-i nimic dacă cad…mai bine scriu câteva rânduri exact cum sunt rostite și nu din imaginația mea închipuită, cam cum ai fi spus-o.

– Fată mare pierdută în spațiu…spusei eu răzând?

Am coborât amândouă răzând ca niște copile. Fără nici un motiv mă simțeam comod în preajma acestei fete. Scotea copilul din mine la suprafață și parcă uitam că în maturitate nu mai ai voie să te prostești și să te bucuri de fiecare zâmbet pe care ai ocazia să îl prinzi din zbor.

– Unde mergem?…întrebă Maria odată ce am ajuns în fața blocului.

– Unde vrea Onix, dar când găsim primul ABC ne oprim și luăm ce ne trebuie. Unde am rămas ieri cu povestea?

– „Mă fofilez și scap din ochii alor mei și ies în fața căminului când…”…spuse Maria deschizând și citind din caiet.

– Ți-am spus eu că tu scrii ca la dictare. Unde mai este partea scriitorului? Ești ca un scrib care scrie gândurile împăratului pentru că acesta nu știe să scrie.

– O să apară și partea mea din aceste rânduri când o să transcriu la PC și o să fie varianta finală.

– PC…ce?…rostii eu cu gura până la urechi.

– Calculator. Aparent, eu am o problemă cu regionalismele și arhaismele și dumneavoastră și buni cu neologismele…spuse Maria, printre râsete.

– Așadar să continuam. Scap din ochii alor mei și ies afara. Ștefan mă conduce la banca din fața căminului, unde mă invită să mă așez. Sincer, banca era cam murdară și eu eram într-o rochiță alb cu rosu și nu vroiam să mă murdăresc pe ea, așa că ii refuz invitația de a mă așeza.

– „În continuare tot orășeancă cu nasul pe sus te ții” îmi șoptii el.

Inima îmi sărea din piept atât de tare, încât părea că un bolovan imens se plimba intre capul pieptului și stomac. Era peste tot și îmi pulsa într-un ritm nebun înțeles doar de ea. Ștefan se așeză pe bancă în fața mea. Mă prinse de mână și, dintr-odată îmi spune:

– „De ce ai mâinile așa de transpirate? Doar nu este așa de cald…”

– „De la sticla de Cico” – îi răspund. „Este prea rece”.

Cea mai frumoasă și credibilă minciună care îmi venise pe moment. Aveam mâinile transpirate de la tumultul emoțiilor ce mă cotropeau, dar fără să îmi dau seama, vorbisem pentru prima dată câteva cuvinte cu el. Zâmbeam incontrolabil.

– „Ai un zâmbet foarte frumos, ar trebui să îl porți mai des”.

Gata, am început să mă fac roșie și, parcă doar pentru că îmi vorbea și mă ținea de mână, îmi ieșeau aburi de sub rochie, valuri de transpirație simțeam că mă acoperă.

Uite un ABC! Ține-l, te rog, puțin pe Onyx.

– Bine, tanti Mara. Te aștept afară.

… – Gata am făcut cumpărăturile de care aveam nevoie. Hai să mergem acasă. Unde am rămas…ah da!

Nici acum nu pot să uit acel moment. A fost momentul când inima mi-a urcat în gât și cred că a mai uitat să coboare și acum, pentru că de fiecare dată când mă gândesc la Ștefan tot acolo o simt, deși au trecut mulți ani…prea mulți, poate…gândii eu, însă doar un oftat adânc se făcu auzit.

– „Trebuie să plec, sigur mă caută ai mei” îi bolborosit plină de emoții. Mi-am tras mâna și am țâșnit înauntru unde am dat de ai mei cautându-mă din priviri.

– „Unde ai fost?” …ma întrebat tata.

– „Până afara să iau o gură de aer”, am rostit precipitat.

– „Sper că nu ai fost cu flăcăul ăla Ștefan, care întreabă pe toată lumea de tine. Vrea să te cunoască. Îi băiat bun care vrea să își facă o carieră în armată, dar tu ești mult prea mică pentru așa ceva, așa că să îți pui pofta în cui și să nu ne faci de râs pe aici.” -a rostit răspicat tata.

– „Stai liniștit, tată! Nici nu-mi place de el”

Nu-mi plăcea o laie…toată seară a fost singurul lucru la care m-am putut gândi. Nici măcar oile nu mă ajutau să adorm. Chiar și emoțiile parcă nu reușeau să-mi dea pace. Mâinile lui, deși aspre de la munca pe câmp, aveau o atingere atât de blândă. Privirea, corpul și atitudinea lui nu îi arătau nimic mai mult decât o admirație, dorință și poate un strop de iubire nebună. Așteptam aceasta seară de mult și tot ce am putut scoate pe gură nu au fost mai mult decât 4 propoziții și acelea fără vreun rost anume. M-am fofilat în jurul temerilor și am fugit precum copilul ce eram. Îmi făceam scenarii în cap, o mie- și nici unul nu mă lăsa să dorm. A doua zi dimineață abia am așteptat să ajung pe țarină, dar el nu era. Plecase la oraș după cumpărături. Simțeam că viața mea se năruie. Era ca și cum mi-as fi pierdut jucăria preferată.

– Hai, măi, tanti Mara!? Păpuși la 15 ani? – privindu-mă cu ochi sfidători

– Da, Maria! Pe timpul meu la 15 ani încă ne jucam cu păpuși. Le făceam haine. Făceam parada modei intre prietene. Ne jucam jocuri de societate.

– Nu mai m-am jucat așa ceva de când eram mică.

– Ești mică, Maria – i-am spus cu blândețe. Ai doar 15 ani. Bucurate de acești ani atât cât țin. Dacă tu ești mare, eu ar trebui să fiu moartă la 60.

– Mie nu mi se pare că sunt mică. Adică am crescut. Poate nevoită ținând cont că ai mei, mai mult sunt plecați decât cu mine. Nu m-am mai jucat cu păpuși de la 10 ani. Jocuri ca și prinsea și oricare altul nu am mai avut cu cine de pe la 12 ani. Acum îmi petrec mult timp pe Facebook și alte canale de socializare.

– Da…Alte timpuri…alți oameni. Uite că am ajuns și înapoi acasă. Ține-mi ușa să pot intra cu Onyx și plasele. Continuăm sus discuția.

– Tanti Mara, dar repede mai obosești. Te-ai oprit aproape la fiecare etaj să îți tragi sufletul.

– Vârsta, Maria, vârsta…rostii eu șugubeț. Săptămâna viitoare îmi primesc și analizele și poate o să ajung să dau vina și pe altceva în afară de vârstă. Ce vrei să papi? Mai este socată. Vrei?

– Nu vreau să mănânc, dar socată aia sună bine, răspunse fata cu un zâmbet de copil fericit…

– Poftim…scoate-ți caietul, continuăm povestea, dacă vrei.

– Desigur că vreau. Nu mă mai pot satura de ea.

– Nici a doua sau a treia zi nu a mai venit la țarină și parcă fiecare zi care trecea era tot mai grea. Orele deveniseră o povară.

A patra zi l-am găsit dimineață pe țarină când am ajuns. Inima mai avea un pic și o lua din loc. Nu știam cum să ajung mai aproape de el și să ne privim. La ora mesei ne vorbeam din priviri. Seara mi-am găsit bilețelul în buzunar și de data asta nu mai erau cuvinte frumos alese, ci era o invitație la banca din fața căminului. M-am dat bine pe lângă mama și am reușit să ies. Odată ajunsă acolo, l-am văzut. Genunchii parcă mi s-au înmuiat dintr-odată. Când am ajuns la bancă, țuști m-am așezat.

– „Acum nu te m-ai murdărești?”…zise el mirat,

– „Nu. Banca este uscată de data asta. Și nu mai sunt în rochiță. Sunt în haine normale de care nu îmi pasă dacă se murdăresc pentru că se spală ușor”

– „Tot timpul știi cum să scapi din orice situație. Câteodată fugi pur și simplu, ca mai apoi să ataci prin răspunsuri, dar tot orășeană cu nasul pe sus ești, răspunse el ironic. Partea cea mai dureroasă este că de aceea cred că te plac așa de mult.”

– „Tu mă placi?”…spusei eu mirata și emoționată în același timp.

– „Da! Te plac! De ce crezi că fac tot ce e posibil pentru a te vedea, chiar și preț de câteva momente, dar, spune-mi, biletele îți plac sau le iei și le folosești să aprinzi focul?” – rostii el pe nerăsuflate cu sufletul arzând.

– „Le citesc pe toate, chiar îmi plac, dar tot pe foc ajung”…zisei eu amuzată.

Le aruncam pe dracu. Le-am păstrat pe toate chiar și până în ziua de astăzi. Nu m-am putut despărți de ele nici până în ziua de astăzi. Dacă nu ar mai fi toate bilețelele, scrisorile și toate vederile, aș pierde o bună parte din mine. Fac parte din mine la fel ca și sângele care îmi curge prin vene.

– Cum să le păstrezi pe toate, tanti Mara? De atâția ani?

– Le-am păstrat pe fiecare în ordinea în care le-am primit. Le am într-o cutie de metal.

– Pot să o vad și eu?…întreabă Maria nerăbdătoare.

– Toate la timpul lor Maria…toate la timpul lor…Continui?

– Da, desigur! Scuze.

– S-a apropiat de mine pe bancă și m-a luat din nou de mâini. Același episod din partea mea: roșie ca racul, călduri, mâini transpirate și o inimă nebună care vroia să-mi sară din piept.

– „Îmi ești așa de dragă încât nu îți pot exprima în cuvinte. Gândul nu mă lasă să dorm, iar când te văd inima nu mă lasă să fiu liniștit.”

– „Într-un mod ciudat asta simt și eu, dar de fapt nu știu ce simt. Simt fluturi în stomac. Of, Doamne, dar ce îți spun eu ție acum.”

– „Spui doar ce simți și nimic mai mult. Știu că sunt mai mare decât tine și că poate după săptămâna viitoare nu o să ne mai vedem, însă tot ce vreau de la tine este un pupic și o promisiune că îmi vei răspunde la scrisori.”

– „Pupic? …Pe obraz poate, dar nimic mai mult pentru că îmi este rușine. De scris scrisori nu am mai scris, dar promit că voi încerca.”

– „Bine, un pupic pe obraz, dar să mi-l dai tu.”

Mă întind să îl pup și își întoarce capul, moment când ne atingem buzele. Gata, deja o făcusem și pe asta. Pe deoparte eram atât de rușinată, dar în același timp era atât de plăcut încât nu cred că mai îmi pasa de altceva în acel moment.

– „Ai văzut că nu ai murit?”

– „Dacă tot mi l-ai furat ai putea să mi-l dai și înapoi!”…așa că ne-am pupat și a doua oară să mi-l dea înapoi și a treia oară ca să nu fie cu mort.

– Te-ai pupat cu el? Parcă erai rușinoasă…spuse Maria plină de entuziasm.

– Desigur că nu am vrut, dar mi-a furat pupa aia și a fost așa de bine încât nu îmi mai păsa de nimic. Aia era o vară pe care nu aveam să o mai uit.

– Ce s-a întâmplat după?

– Nimic, am plecat direct acasă la bunici pentru că deja stătusem mai mult decât îmi permisese mama. Pluteam cu fiecare pas pe care îl făceam și capul îmi stătea deasupra norilor. La cât a zis bună-ta să te duc acasă?

– Când îl scoți pe Onyx la plimbare.

– Pai, hai să te duc că este timpul.

– Chiar trebuie?

– Maria, vom continua povestea mâine. Poți să vii din nou în vizită.

– Yuppy…hai să mergem.

 

Reclame

Un gând despre „O dragoste a doi, purtată-n patru

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.